Am citit recent o carte despre inteligenta emotionala a animalelor, editata de LITERA.
M-a fascinat si m-a pus pe ganduri, mai ales ca in ea se regaseste absolut toata fauna, de la furnici, caracatite si pesti pana la cele mai mari mamifere.
Este clar ca exista o bariera de comunicare intre om si animale. De multe ori nu intelegem de ce se rotesc pasarile in aer, de ce zboara in stoluri, formand un V perfect, nu pricepem cum de o furnica poate cara un gandac in spate si cum isi gaseste drumul spre casa etc. Traim, co-abitam cu ele dar nu le respectam inteligenta. Care inteligenta?
Trecem cu nepasare peste furnica, strivind-o cu talpa si nu simtim nici o remuscare pentru ca noi consideram ca ea nu simte durere…Si totusi…
Dupa ce am citit cartea, am inteles ca multe animale au un “pattern” asemanator cu cel al omului. Felul de a selecta informatia, de a o procesa, modul de a solutiona o problema pana la relatia in cuplu si in comunitate.
Imi plac animalele. Atat de mult incat ma doare sufletul cand le vad incarcerate in gradinile zoologice sau facand pe bufonii la Circ.
Cand trec prin padurea Baneasa , pe langa toate maghernitele acelea unde se frig micii pe gratar, ma gandesc ce simt acele animale in cusca cand le vine mirosul de carne fripta la nas…
Ma uit la toate blocurile construite, la noxele emise de masini, poluand flora si aerul si va spun sincer ca nu mai aud pasarile ciripind la marginea padurii.
Cred ca omul ar trebui sa inteleaga ca nu este net superior animalului ci ar putea sa invete multe, daca ar avea suficienta deschidere spre cunoastere si dragoste.
De exemplu, o dragoste precum cea a cainelui pentru om. Nu degeaba se spune ca acesta este cel mai bun prieten al omului.
Este total adevarat. Ma uit in fiecare zi la catelul meu, un Shi Tzu cu destul de multa personalitate, care se comporta asemenea unui membru in familie. El nu este un simplu caine, un animal domestic ci un prieten, confident, care te iubeste neconditionat si nu te judeca.
Este uimitor cum, oricat de obosita sau suparata sau fara chef as fi, el reuseste, fara prea mult efort, sa ma reactiveze, sa ma faca sa rad. Mancam impreuna, vorbim, relationam prin semne, prin privire si dormim, fiecare pe perna lui.
Cand nu-i convine ceva sau il fortez sa faca ce nu vrea, se uita “pe sub ochi “ la mine si …ofteaza.
Cand cant si dansez prin casa, el incepe sa cante cu un scheunat prelung, botul facand un O perfect rotund.
Cand mananc, sta si se uita in sus la mine, scotand niste plescaituri de zici ca mesteca mancarea odata cu mine.
Cand plec de acasa, se uita trist la mine si asteapta un semn ca sa apuce lesa si sa mi-o aduca.
Cand vin acasa, are doua stari: ori ma intampina in doua labe si ma pupa, efectiv ma pupa sarind in sus pana la fata mea sau, nervos ca l-am uitat acasa, ma cearta, latrand cu ochii bulbucati si urechile date pe spate.
Cand vrea sa manance, baga labele in castroane si le plimba prin casa, facand mici pauze in mers si uitandu-se fix la mine.
Iar cand vreau sa-l spal pe picioare si pe blana, dupa o plimbare lunga in care ii place sa scurme in pamant….imi inchide robinetul de la chiuveta cu laba.
Deci…ce spuneam despre inteligenta emotionala a animalelor?
